
Nu simţeam nimic în afară de viteză, nimic în afară de
încordarea muşchilor, tendoanelor şi a oaselor, colaborând armonios în
timp ce kilometrii dispăreau în urma mea.
Dacă liniştea din capul meu ar dura, nu m-aş mai întoarce
niciodată. Nu aş fi primul care să fi ales această formă în defavoarea
celeilalte. Poate dacă alerg suficient de departe, nu voi mai auzi
niciodată...
Le simţeam grija în cap, oricât de mult încercam să o înăbuş în
sunetul vântului şi al pădurii. Asta uram cel mai tare - să mă văd prin
ochii lor, şi mai rău acum când ochii lor erau plini de milă. Vedeau ura,
dar continuau să alerge după mine.